Cel care identifica virusul este Caree in anul 1905. Vaccinul este preparat de Laidaw si Dunkin (1926-1931), ei punand bazele imunoprofilaxiei in aceasta viroza. In trecut maladia a avut o incidenta crescuta doar in mediul urban; in prezent datorita circulatiei intense intre oras si sat, boala este raspandita in toata tara.

    Sursele de infectie, in jigodie sunt multiple. In primul rand, animalele bolnave si cele trecute prin boala, care elimina virusul in cinci-sase luni dupa remitere. Omul,  poate face o boala inaparenta clinic, devine eliminator de virussi responsabil de dipersarea acestuia in mediul inconjurator. Unii autori arata ca incidenta bolii este in crestere, cu toate campaniile de vaccinari facute, afectiunea putand evolua mai drastic la rasele de caini perfectionate, mai rezistenti la aceasta viroza fiind terrierii si boxeri.

     Semnele bolii: perioada de incubatie este de trei-sapte zile. Simptomele sunt in functie de: virulenta tulpinii de virus, receptivitatea individuala la infectie, natura, localizarea si gravitatea complicatilor. Primavara si toamna boala evolueaza mai grav. In mod normal se poate observa urmatoarele manifestari la cainele bolnav: stare generala proasta, inapetenta, frisoane, tuse, congestia mucoaselor si febra (39,5-41).

     Forma respiratorie:la doua zile febra dispare, starea generala se imbunatateste, animalul prezinta o pofta de mancare crescuta si revine la o stare aparenta, de sanatate. Faza dureaza una-cinci, zile dupa care cainele are din nou febra, marcand faza a doua, cand viroza initiala se complica cu infectia secundara, cu diferiti germeni. In aceasta a doua faza, curba termica este neregulata, cu scaderi bruste de temperatura. Cainele bolnav prezinta: prurit nazal (mancarime) si al extremitatilor, scurgeri seroase-purulente din orificiile nazale, uneori chiar sangvinolente. Rasele de caini cu botul scurt respira aproape numai pe gura, si sunt dispneice. Poate aparea si un catar al mucoasei laringiene si bronhice, tusea devenind dureroasa si greoaie. Cainele bolnav prezinta semne de conjunctivita si cheratita, indeosebi fotofobie, apoi blefarita (inflamatia pleoapelor). Din cauza acestor infectii secundare apar deseori ulcerati corneene bilaterale, pe baza carora se pune diagnosticul de jigodie.

    Forma digestiva: incepe cu o amigdalita, cu o faringita sangvinolenta si stomatita, toate cu diferite grade de intensitate. Cainele are vome repetate si in urma acestora cumulate cu diareea cainele se deshidrateaza, prezentand totodata o sete exagerata. Afectiunea renala se manifesta clinic prin instalarea albuminuriei, prezenta in urina a cilindrilor hialini si a celulelor normale, cresterea azotemiei.

     Forma nervoasa de obicei implica un prognostic grav, se instaleaza treptat, incepand cu mioclonii la diverse grupe musculare, sau chiar la muschii membrelor posterioare, adeseori la un singur picior, aparand paralizia ritmica.

     Prognosticul este rezervat spre grav si el depinde in primul rand de faza in care se pune diagnosticul.

      Tratament: este mai mult simptomatic de cat etiologic si se are in vedere mentinerea marilor functii ale organismului.