Toate acestea reprezintă, în fapt, „deschideri spre exterior ale sistemului nervos", care culeg, recepţionează (fidel, în cazul când funcţionează normal) excitaţiile mediului exterior.Simţul mirosului (olfactiv) este cel mai dezvoltat simţ la specia canină, de aceea se şi spune despre câini că „au un nas!", expresie ce caracterizează tocmai sensibilitatea olfactivă, deosebit de fină.
Făcând comparaţie între suprafaţa şi numărul de celule olfactive (celule specializate în simţul mirosului), se constată că omul are 4 cm² de mucoasă nazală, dotată cu aproximativ 5 milioane de celule olfactive, iar câinele, 150 cm² mucoasă nazală, dotată cu 100-200 milioane de celule olfactive. Diferenţa este evidentă şi nu este exagerat când se spune că mirosul câinelui este de 300 de ori mai dezvoltat decât al omului.
El scade foarte mult însă şi la câine în caz de : oboseală prelungită la vânătoare, rinite, care sunt inflamaţii ale cavităţilor nazale, putând fi cronice, jigodie. Şi factorii de mediu exterior, cum ar fi temperatura aerului, direcţia şi intensitatea vântului, umiditatea etc., influenţează acest simţ. Distanţa de la care un câine poate percepe un miros puternic este de circa 1 km.
Simţul văzului (acuitatea vizuală) este deficitar la câine şi se realizează prin intermediul globilor oculari. El poate vedea anevoios aceleaşi obiecte cu ambii ochi. Se vorbeşte despre o miopie fiziologică la această specie, boală ce afectează până la 80 % din populaţia canină. Câinele nu distinge corect culorile, câmpul vizual fiind cenuşiu. Boli ereditare, ca hipertrofia pleoapei a treia, endoftalmia şi altele, se întâlnesc frecvent la căţeii născuţi din împerecheri înrudite (consangvine).Simţul auzului (acuitatea auditivă) este dezvoltat la câine. Se realizează cu ajutorul unor formaţiuni specializate existente în urechile externă, medie şi internă. Un zgomot obişnuit care, pentru urechea omului, nu este perceptibil decât de la 4 m, câinele îl distinge şi de la 50 m.
Aşa se face că, întotdeauna, „câinele nostru recunoaşte zgomotul motorului de la maşina noastră, ştie când venim acasă”, şi-i anunţă fericit pe ceilalţi membri de familie că am sosit. Urechea câinelui percepe şi sunetele de înaltă frecvenţă (60-80 000 vibraţii pe secundă). În acest fel simte, înaintea noastră, cutremurele de pământ. Pe aceleaşi principii se bazează şi fabricarea, pentru câini, a fluierelor speciale cu ultrasunete, al căror fluierat nu este auzit de om, în schimb este auzit de câine, care vine în grabă unde echipa de salvamontişti îl cheamă.Simţul gustativ se realizează la nivelul papilelor gustative de pe limbă (pe părţile laterale ale limbii).
Câinele deosebeşte, astfel, principalele gusturi: dulce cu vârful limbii, sărat cu părţile laterale, acru şi amar cu baza limbii. Când un câine mănâncă, este sigur că nu procedează precum oamenii (întâi „să guste”), ci pur şi simplu el înghite alimentele foarte repede. Dacă se întâmplă „să greşească” şi să înghită alimente nedigerabile, toxice, are, fiziologic, capacitatea să vomeze relativ uşor.Simţul tactil (pipăitul) se realizează de întreaga suprafaţă a pielii, dar mai ales de buze şi nas, cu care sunt percepute excitaţiile provocate prin atingerea obiectelor, variaţiile de temperatură etc.
Pe unele porţiuni ale pielii, pe buze, bărbie, sprâncene, există peri cu o sensibilitate sporită care captează şi cele mai slabe excitaţii (aşa cum, de altfel, există şi la pisică).
Glandele cu Secreţie Internă
În prezent în clinicile veterinare din unele ţări străine există practici de hipofizectomii, anume de creare a unor „câine de poşetă” sau măgăruşi şi cai de apartament, cu toate că nu există bine definită o specialitate de endocrinolog veterinar. Aceasta este în ciuda faptului că aceste glande cu secreţie internă sunt bine studiate la animale, inclusiv la câine şi activitatea endocrină este în atenţia specialiştilor. La câine, glandele endocrine cu rol important în organism sunt hipofiza, pancreasul, suprarenalele, epifiza şi gonadele
