Ca urmare el era o verigă din lanţul trofic. Zici de mii de ani aceşti câini preistorici sălbatici şi-au perfecţionat în aşa fel ciclul vieţii încât au reuşit, printr-o permanentă selecţie naturală, să-şi asigure continuitatea speciei. Primele contacte între oameni şi câini se estimează că s-au realizat cam acuma 25 000 – 14 000 ani, când resturile de la masa omului reprezentau alimente de bază pentru specia canină.
Aşa a început câinele să însoţească omul în activităţile lui, să-l păzească de animalele de pradă, şi aşa cei doi au început să se accepte reciproc. Dintre toate speciile de animale domesticite de către om, numai câinele a fost acela care s-a apropiat de om singur, din proprie voinţă, fără să mai fie nevoie de o domesticire propriu-zisă a acestei specii. Konrad Lorenz – laureat al Premiului Nobel, ca urmare a studiilor sale de etologie – face referiri la procesul domesticirii câinelui, subliniind că toţi câinii domesticiţi manifestă un comportament de supunere şi afectivitate nemijlocit, direct, faţă de om.
În antichitate, asirienii creşteau moloşi, câini cu o talie masivă, originari din Tibet, folosindu-i la vânătoare. În unele însemnări, Herodot amintea de o creştere intensivă a câinilor de India, care se hrăneau cu mare greutate, iar înmulţirea lor era o adevărată artă. În Codul lui Hammurabi (1700 î. Hr.) se menţionează că, pentru o intervenţie chirurgicală primea o şesime de şechel, iar dacă animalul se întâmplă să moară în timpul operaţiei, se plăteau despăgubiri în cuantum de o cincime din valoarea lui, valoare stabilită de instanţa juridică.
Acelaşi Herodot aminteşte că la moartea unui câine stăpânul şi toţi membrii familiei sale purtau doliu în semn de adâncă mâhnire. În Egipt, faraonii creşteau şi dresau câini pentru războaie şi vânătoare, iar după moarte aceşti câini erau mumificaţi şi îngropaţi în aceleaşi morminte, împreună cu ei.
Încă din anul 700 î.Hr., în China, rasele de câini erau clasificate în câini de casă, câini de vânătoare şi câini comestibili, acest popor punând bazele creşterii multor specii de animale domestice, inclusiv câinele.
Xenophon în scrierile sale, aminteşte că acum 2 500 de ani, în Elada, era la modă dresajul câinilor pentru vânătoare.
Încetul cu încetul, omul transformă câinele utilitar într-unul de agrement, luându-l în casele lui fără a-i solicita o activitate anume (pază, vânătoare, etc). Domicilierea câinelui aimpus omului să creeze noi rase pentru a satisface cele mai rafinate gusturi,fiind preferate rasele de câini cu talie mică, întrucât oamenii încep să locuiască în apartamente de bloc unde spaţiul este redus.
Începând cu secolul al XIX-lea se organizează expoziţii canine şi, cu această ocazie, îşi fac apariţia primele standarde, reguli de creştere şi de înmulţire ale speciei canine, registrele genealogice şi certificatele de naştere pentru puii de rasă pură. Paralel, întot mai multe ţări de pe toate continentele, se dezvoltă o mişcare umană procanină, impulsionată de rezultatele obţinute în urma selecţiei naturale şiartificiale, a încrucişărilor între rase şi de crearea altor rase cu noiînsuşiri cerute de chinologia modernă.
Dacă până în prezent au mai fost recunoscute aproximativ 300 de rase (cu un standard recunoscut), aceasta nu înseamnă că munca de selecţie canină s-a oprit aici. Asociaţiile chinologice,diferitele asociaţii canine, cluburi, crescătorii, iar mai nou, societăţile comerciale canine particulare şi de stat au un mare rol în consolidarea patrimoniului genetic al acestor rase.
A apărut o ramură în industria alimentară, specializată în fabricarea de produse şi preparate destinate câinilor, pisicilor şi păsărilor de apartament, o medicină veterinară specializată. În plus, numărul publicaţiilor â, în special reviste, dechinologie creşte, iar în programele radioului şi televiziunii există emisiuni speciale, conferinţe care vin să completeze interesul mereu crescând al omului pentru specia canină, popularitatea de care se bucură fidelul nostru prieten.
